A predat cursuri de leadership pentru manageri în companii mari, dar unul dintre cele mai fericite joburi, cel de mamă, i-au arătat că liderii buni se formează din copilărie. Iată cum.
Există un job full time, tare frumos, plin de provocări și zâmbete în fiecare zi. Nu are program sau rutină, nici nu l-ai schimba cu altul. E cu energie, spirit ludic și motivație chiar și la ore la care nu bănuiai că te vei trezi vreodată. Și în timp ce îți admiri copilul, îți dorești să îi oferi ce e mai bun, să îl crești frumos și sănătos. Așa cum cum îți vezi cariera pe termen lung și îți propui să găsești acel job care să te facă fericit, la fel îți propui ca după cele 8 ore de lucru să fii cel mai fericit părinte cu cel mai fericit copil. Dar, oprește-te pentru câteva secunde și întrebă-te: De ce faci ceea ce faci în relaţie cu copilul tău şi ce te aştepţi să vezi ca rezultat, pe termen lung?
Este întrebarea pe care Urania Cremene (40 de ani), trainer de profesie, și-a pus-o când le vorbea managerilor din companii mari cum să devină lideri pentru echipele lor. Nu de multe ori a avut de corectat atitutudini și comportamente care își aveau originea chiar în copilărie. Și a mai fost o vacanță pe care Urania a petrecut-o împreună cu două cupluri de prieteni cu copii, ocazie de a observa o serie de comportamente negative la care părinții reacționau punctual fără a avea un plan în minte. Atunci și-a dat seama că părinții fericiți sunt cei care gândesc acțiunile pe termen lung și dezvoltă în copiii lor iubirea, comunicarea, stima de sine, motivația, autonomia, competențele. Sunt părinții care au copii fericiți pentru că le dedică timp și, împreună, descoperă lumea.
Pornind de la ideea că da, putem învăța să fim părinți echilibrați și să creștem juniorii ca adevărați adulți, Urania Cremene, împreună cu echipa sa, formată din 17 persoane, a inițiat conferințele de parenting pe care le susține gratuit, aproape în fiecare lună în 4 orașe diferite din țară. Strânge de fiecare dată în jurul său câte 350 de părinți, iar în București chiar 1.000 de părinți (la conferințele din aceeași zi), atât de diferiți, dar care vor să-și crească frumos copiii.
Am stat la povești cu Urania Cremene despre cum a învățat să fie o mamă echilibrată pentru copilul ei chiar înainte de a-l avea și despre cum reușește să facă diferența și să aducă fericirea în viaţa multor familii și multor copii, încă de la vârste foarte mici.
Urania Cremene: Sunt trainer din 1998. Predam cursuri de leadership, management, customer service, vânzări unor mii de middle şi top manageri din cele mai mari companii din România şi nu numai. Totul până în 2010, când am devenit mamă şi am început să predau cursuri de parenting în urma unei certificări în parenting pe care am început-o în 2009.
Urania Cremene: Este o poveste reală, pe care o istorisesc de fiecare dată când am ocazia. Am realizat că toţi oamenii care au ajuns să aibă succes în viaţă lor profesională (şi nu numai), au caracteristici comune: au o mare încredere în ei, stimă de sine ridicată, sunt autodisciplinați, ştiu să comunice asertiv, să rezolve probleme, să ia decizii, să lucreze în echipă, să îşi organizeze bine timpul, îşi stabilesc obiective pe care le urmează, au o viaţă mai degrabă echilibrată, per ansamblu. M-am întrebat când şi în ce contexte şi-au dezvoltat aceste cunoştinţe, abilităţi, atitudini, pe care mulţi încearcă să şi le crească la vârstă adultă, prin cursuri – dintre acelea pe care le predam, la rândul meu.
Am cercetat mult sursa acestor comportamente şi am ajuns, invariabil, la copilărie. Am început să citesc psihologia copilului, ştiinţa comportamentală, teorii motivaţionale… Am început să studiez parenting în urma unei vacanţe pe care am făcut-o cu două cupluri de prieteni cu copii (eu nefiind mama în acel moment). Am observat o serie de comportamente negative la copii în timpul acelei vacanţe şi, în urma unor discuţii cu părinţii lor, am realizat că la întrebarea: „De ce faci ceea ce faci în relaţie cu copilul tău şi ce te aştepţi să vezi ca rezultat, pe termen lung?”, prietenii mei nu au ştiut să răspundă. Am adresat această întrebare multor părinţi de atunci şi răspunsul a fost, mai mereu, acelaşi.
Am realizat că nu ştim de ce facem ceea ce facem, nu avem un plan în minte, ca părinţi. Reacţionăm doar, la comportamentele copiilor. De multe ori – total ineficient.
Citind metodologii de parenting, m-a izbit asemănarea dintre conceptele prezentate acolo și tehnicile de leadership pe care le-am predat atâţia ani. Atunci am realizat că putem dezvolta în copiii noştri, încă de la început, toate aceste calităţi care ne ajută să depăşim mediocritatea, atât în copilărie, cât şi la vârsta adultă. Să păstrăm stima de sine ridicată, să dezvoltăm auto-disciplina, să încurajăm motivaţia optimă, internă, să-i învăţăm pe copii să gândească, să rezolve probleme, să ia decizii, să fie autonomi, competenţi, echilibraţi.
Deşi, iniţial, am învăţat pentru mine – încercând să devin o mamă cât mai echilibrată pentru copilul pe care încă nu-l aveam, am început să mă îndrăgostesc de acest domeniu şi să predau şi altora, ceea ce vedeam că funcţionează şi aduce rezultate extraordinare. Mi-a plăcut enorm ideea că pot face diferenţa în viaţa multor familii, multor copii, încă de la vârste foarte mici.
Urania Cremene: După cum am spus, există asemănări fantastice între cele două domenii. Managerii învaţă despre cum să comunice asertiv, cum să rezolve probleme în echipă, cum să ia decizii, cum să încurajeze motivaţia optimă, intrinsecă, cum să ofere autonomie în limite comunicate şi agreate. Sunt cei care promovează lucrul în echipă, se concentrează pe acele puncte tari ale fiecărei persoane, oferă feedback echilibrat, coaching sau mentoring, ajută la creşterea fiecărui membru al echipei până la cea mai bună variantă a sa. Tot ei încurajează competitivitatea sănătoasă, nu cea distructivă. Se implică, oferă viziune, inspiră, ajută în procesele de învăţare. Mizează pe implicare, pe motivaţie asumată, pe învăţarea din greşeli, pe obiective realiste şi comunicate și înţelegerea rolurilor în echipă.
Cred că un bun lider poate fi un părinte foarte echilibrat. Tot ceea ce trebuie să facă este să pună în aplicare și acasă ceea ce reuşeşte să obţină cu propria echipă. Copiii au nevoie de exact aceleaşi principii pentru a se dezvolta armonios, pentru a-şi găsi locul potrivit și pentru a deveni cea mai bună variantă a părinților.
Urania Cremene: Nu ştiu dacă iubirea necondiţionată poate fi numită abilitate. Poate că acest concept, al iubirii necondiţionate, nu apare niciunde în leadership, dar face o mare diferenţă între un părinte şi altul. Părinţii învaţă să îşi privească copiii ca pe fiinţe individuale, cu propria cale, cu propriul set de defecte şi calităţi. Învaţă că aceştia nu le aparţin – să facă ce doresc cu ei. Învaţă să-i respecte şi să construiască pe lucrurile pozitive, să critice mai puţin şi să susţină mai mult, să obţină cooperarea copiilor, nu obedienţa lor. Învaţă să nu distrugă stima de sine, învață cum să satisfacă nevoile psihologice de bază ale propriilor copii, ajutându-i să se simtă implicaţi, respectaţi, autodisciplinați, responsabili.
Pe scurt, părinţii învaţă să-şi gândească copiii pentru viitor, să nu mai reacţioneze doar la comportamentele lor – ci să urmărească un plan. Află care este sursa comportamentelor, cum să le prevină pe cele considerate negative şi să le susţină pe cele pozitive. Învaţă ce înseamnă echilibru şi cum pot să se simtă „alături de familie în fiecare zi, ca într-o vacanţă”, aşa cum a spus un părinte care a terminat de parcurs programul meu online „All About Parenting”.
Urania Cremene: Relaţia cu un copil este la fel ca orice altă relaţie: are nevoie de timp petrecut împreună. Dacă pe un prieten îl suni sau te vezi cu el doar de două-trei ori pe an, nu vei avea o idee foarte clară despre viaţa acelui om, deşi îl consideri un om drag.
Dacă un părinte ratează, zi după zi, conectarea reală cu propriul copil, lăsând televizorul să umple spaţiul dintre ei sau criticile, predicile, comenzile, presiunea pentru atingerea vreunei performanţe şcolare, apare distanţa. Comunicarea nu se mai întâmplă. Părintele nu mai ştie cine este copilul lui, cine a devenit, ce pasiuni are, ce frustrări, ce interese, dureri, dorinţe.
Pe acest fond, nevoia de relaţionare/comunicare a copilului, va fi satisfăcută de oricine altcineva, în afara familiei, pentru că acolo nu se mai simte ascultat, înţeles, respectat, implicat, privit, susţinut, în siguranţă. Modelele negative îşi fac loc mult mai uşor, la fel comportamentele împrumutate din dorinţa de a aparţine.
Pe scurt: cheia este în conectarea autentică, timpul petrecut împreună, ascultarea activă, ochi către ochi, suflet către suflet.
Urania Cremene: Pun foarte multă presiune pe ei înşişi, apoi pe copii. În tumultul vieţii fiecărei persoane ocupate, nu mai este timp pentru a respira, timp pentru joacă, timp pentru conectare autentică, pentru deschidere. Părinţii sunt tracasaţi şi transferă această stare copiilor. În căutarea perfecţiunii proprii, părinţii vor copiii perfecţi. Care să facă ce li se spune în momentul în care li se spune, care să înveţe să înoate de la 3 ani, să schieze la 4, să vorbească minimum o limbă străină încă de când sunt capabili să vorbească, să devină premianţi şi olimpici, să fie mai buni decât ai vecinilor, decât ai celorlalţi, decât ai oricui. Cred că nicicând nu a existat o cursă pentru competitivitate mai mare decât astăzi. Orice competiţie se lasă cu daune majore, pentru că în vârf este un singur loc. Mulţi copii sunt îngropaţi în cerinţe, presiune, învăţare de dragul învăţării, uitându-se în tot acest proces că majoritatea copiilor astăzi muncesc mai mult decât noi, adulţii, de la cele mai mici vârste. Copiii au nevoie să se joace liber, să exploreze, să stea cu ei înşişi, să viseze, să descopere în ritmul propriu.
Copiii acum dorm puţin, muncesc mult, li se cere să fie mereu liniştiţi, calmi, perfecţi. Orice criză trebuie oprită în faşă, orice boală prevenită şi suprimată într-o singură zi.
Sunt mame de bebeluşi de 3 luni care-mi scriu disperate că cei mici nu vor să stea singuri nici măcar o oră. Nu, copiii mici nu stau singuri. Bebeluşii au nevoie să fie în braţele mamei şi nu, nu se joacă singuri la 1 an mai mult de 10 minute.
Copiii au început să deranjeze. Femeile nu mai pot alăpta în public pentru că deranjează, copiii nu mai pot plânge în avion pentru că cineva se uită urât. Copiii nu mai pot alerga nici măcar în parc, pentru că pot da peste cineva. Nu se mai pot căţăra fiindcă se pot lovi. Îi protejăm excesiv, îi îngrădim inexplicabil de mult, le cerem prea mult, prea devreme, le oferim prea puţin timp, înţelegere, răbdare, bună dispoziţie.
Urania Cremene: Îmi folosesc umorul. Se spune că am din belşug. Deşi tot ce-am spus şi împărtăşesc aici este extrem de serios, eu, în general, nu prea mă iau în serios. Umorul este acela care m-a scăpat din foarte multe situaţii tensionate, m-a ajutat să obţin coopearrea copilului meu mult mai uşor, m-a ajutat să privesc viaţa aşa cum vine: cu bune şi cu rele. Povestesc în timpul seminariilor o serie de povestionare comice, reale, ale mele sau povestite de părinţi. Folosesc umorul situaţional. Eu mă simt bine când predau, aşa că las asta să se vadă. Şi părinţii râd laolaltă cu mine. Cred că acesta este cel mai mare cadou pe care ni-l fac copiii, printre multele altele, pe care ştim să le primim sau nu: renaşterea spiritului ludic. Orice părinte care a mers în patru labe, călărit de propriul copil, ştie la ce mă refer.
Urania Cremene: Lungă. Cele în care susţin seminarii, foarte lungi. Mă trezesc în jur la 7, la 8 sunt în sală. De la 9.30 am un seminar, stau cu părinţii la final și le răspund la întrebări. Apoi, de regulă, am interviuri pentru o televiziune sau pentru un post de radio. Apuc să mănânc pe fugă şi la 15.30-16.00 primim părinţii pentru cel de-al doilea seminar. Dacă a doua zi avem seminar într-un alt oraş, la 21.30 ne urcăm în maşină şi conducem către acel oraş. Ajung în pat la miezul nopții și dimineaţa o iau de la capăt. Într-o lună, ajung, în general, în 4 orașe.
În restul zilelor, muncesc de acasă sau de oriunde :). Muncesc zilnic, minimum 5 ore. Inclusiv în weekenduri, chiar dacă asta se întâmplă la prima oră a dimineții sau la ora 22.00. La orice oră când am chef, timp sau inspiraţie. Viaţa de freelancer sau antreprenor nu are ore fixe. E nevoie de multă autodisciplină şi multă motivaţie, de entuziasm şi pasiune pentru ceea ce faci, pentru că nimeni nu te trage de mânecă că nu ţi-ai respectat un deadline. O faci singur.
Cert este că, atunci când sunt acasă, după ce îmi iau fiul de la şcoală, nu mai muncesc. Sunt cu el, cu familia, cu prietenii. Ziua mea de lucru începe după ce îmi las fiul la şcoală şi se încheie la ora 17.00. De aceea, am învăţat să fiu extrem de eficientă în tot ceea ce am de făcut.
Urania Cremene: Evident, sunt foarte mândră de fiul meu. Este un om foarte cald, empatic, atent cu ceilalţi, atent la nevoile lor, mereu în căutarea unei soluţii care să mulţumească pe toată lumea. Este curajos, dar prudent, plin de idei grozave, cooperant. Are umor şi, deşi încă nu înţelege nuanţele anumitor poveşti, spune bancuri chiar reuşite. Mă bucur că împărtăşeşte bucuria noastră pentru natură, pentru apă, pentru schi şi mersul cu bicicletă şi că deja face alegeri singur, pe care le susţinem cât de mult putem.
Mă corectează când greşesc, mă ajută să fiu mereu echilibrată pentru că aplică exact aceleaşi metode pe care le aplic şi eu, cu el. De exemplu, acum ceva vreme mi-a scăpat un „m-am supărat pe tine”. Imediat a sărit, calm, privindu-mă direct în ochi: „Mami, vrei să spui că te-a supărat ce am făcut acum, aşa-i?” Amos e un om fain. Tare fain.
Urania Cremene: Întâlnesc, direct, în jur de 13.000 de părinţi anual. Îmi scriu, câteva sute. Învăţ la fiecare interacţiune cu participanţii din sală şi asta am făcut toţi anii în care am avut şansa să întâlnesc mii de oameni. Învăţ din exemplele lor, din poveştile lor, din ceea ce a funcţionat la ei – sau nu a funcţionat, din poveştile lor de viaţă, din întrebările pe care mi le adresează şi care mă provoacă să gândesc dintr-o altă perspectivă. Am învăţat un lucru foarte important: toleranţa la diferenţe. Nu există un „aşa se face”, ci căi, mai degrabă, eficiente sau, mai degrabă, ineficiente. Că valorile, principiile, credinţele fiecărei familii pot fi diferite, dar iubirea este una singură. Întâlnesc familii de muncitori, cum întâlnesc familii de intelectuali. Părinţi cu un copil sau tripleţi şi încă 2 copii. Familii de evrei, familii de creştini. Familii în care există câte un televizor în fiecare dintre cele 5 încăperi, familii în care, în aceleaşi 5 încăperi, nu există niciunul. Familii care stau într-o garsonieră – 6 suflete şi familii în care tatăl sau mama lipseşte de tot. Mame singure, tați singuri. Familii raw-vegane şi familii în care se taie o găină în fiecare sâmbătă.
Cred că v-aţi făcut deja o idee despre cât de divers este universul în care fiecare dintre noi, fiecare fiinţă umană, se desăvârșește ca individ. Asta este pentru mine o bogăţie uriaşă: înţelegerea acestor aspecte care ne fac unici şi similari, deopotrivă.
Urania Cremene: Eu învăţ de la oricine. Învăţarea este una dintre valorile mele. Dacă mă întâlnesc cu o persoană pe care nu o cunosc, încerc să aflu cu ce se ocupă, să înţeleg cum funcţionează acel domeniu, ce provocări există. Învăţ de la experţi, în orice domeniu. Cred că e mult mai eficient să înveţi de la cineva, decât din cărţi. Un expert, pe lângă multele cărţi citite în domeniul lui de activitate, mai are şi o experienţă uriaşă, care nu poate fi acoperită de nicio lectură. N-aş numi oameni – mentori, deşi desigur că au fost, fiecare pentru o altă etapă. Am avut şi am oameni pe care îi admir, de prietenia cărora mă bucur, care sunt suficient de deschişi şi de sinceri cu mine, încât să-mi ofere o perspectivă corectă, asupra a ceea ce spun şi ceea ce fac.
În rolul de mamă, aş începe cu cei trei mari mentori: părinţii şi bunica mea. Uitându-mă înapoi, prin prisma a tot ceea ce ştiu astăzi, aceşti 3 oameni au făcut lucruri extraordinare în relaţie cu mine şi cu fratele meu. Am multe de păstrat. Apoi, fiecare mamă pe care o întâlnesc, poate fi un exemplu pentru mine, fie de urmat, fie de evitat.
Urania Cremene: Modelul ferm şi cald. Acela pe care îl predau şi eu. Admir părinţii relaxaţi, care ştiu să se bucure de faptul că sunt părinţi, care nu s-au pus în „cui” pe ei înşişi în această călătorie, care îşi integrează copilul în viaţa lor, care îl implică, îl fac parte din experienţele lor, în tratează cu respect şi învaţă din greşeli. Admir părinţii care nu uită că un copil a apărut în urma unei relaţii de cuplu şi au grijă în continuare de cuplul din care fac parte şi de celălalt, de lângă ei. Care învaţă în continuare, care nu se opresc din explorare, care nu-şi doresc copiii perfecţi şi tratează calm şi empatic situaţiile de criză. Îmi plac părinții care nu vor copii cu coroniţă, ci copii echilibraţi şi fericiţi. Care îndrumă copilul şi nu-l lasă să facă ce vrea, doar pentru că e copil, înţelegându-şi şi asumându-şi rolul de călăuză, nu de stăpân. Admir părinții care se îngrijesc de mediul în care trăiesc şi de comunitatea din care fac parte şi îşi învaţă copiii să gândească înspre binele colectiv, înspre grija pentru mediu, civilizaţie, înspre câştig de toate părţile.
Urania Cremene: Deşi există o serie de profesionişti care activează în acelaşi domeniu ca mine, parentingul este încă un subiect de pionierat. Asta a fost o provocare, pe care nu cred că o mai resimt: percepţia oamenilor că nu trebuie să-i înveţe nimeni să fie părinţi mai buni. Din fericire, din ce în ce mai mulţi părinţi doresc să înveţe, să afle metode noi, să aibă relaţii echilibrate cu proprii copii.
O altă provocare este legată de percepţia multor oameni că această meserie ar trebui făcută gratis sau că este foarte simplu să oferi un sfat pertinent la o situaţie care ţi se oferă pe scurt într-un e-mail.
Foarte mulţi consilieri, coachi, consultanţi, se confruntă cu aceeaşi problema: oamenii scriu mesaje, e-mailuri, în care expun problema întâmpinată şi cer sfaturi, neînţelegând că niciun specialist, niciun expert, niciun profesionist nu poate oferi sfaturi fără să cunoască cauza problemei, situaţia în detaliu, fără să aibă şansa să adreseze întrebări sau să aibă aceeaşi bază de cunoştinţe cu persoana căreia îi da un sfat. Ar fi lipsit de etică ca un medic să prescrie medicamente pe baza unui simptom, în urma unui mesaj pe Facebook. Nouă, celor din acest domeniu, ni se cere frecvent să oferim timp, sfaturi, intervenţii, speech-uri, cursuri, gratuit.
Dacă aş răspunde tuturor mesajelor care mi se scriu zilnic, nu aş mai putea face nimic altceva. Cu riscul de a supără mulţi părinţi, am învăţat să explic contextul în care pot oferi ajutor, pentru că sunt mereu gata să-l ofer.
Urania Cremene: Aș vrea să merg mai des în Republica Moldova și să ofer cursul meu de parenting online și în limba engleză, inițial pentru părinții români din Diaspora, căsătoriți cu cetățeni de alte naționalităti, apoi să fac din el un produs internațional.
Urania Cremene: Eu, înainte să fiu trainer sau expert în parenting, am lucrat în mediul de business. Am urmat un MBA (neterminat) în Marea Britanie, am lucrat cu obiective, cu cifre, cu ROI (n.r. return of investment – recuperarea investiției). Eu îmi gândesc activitatea ca pe o afacere măcar şi pentru că am o echipa lângă mine. Când ai salarii de plătit, costuri directe şi indirecte ale activităţii tale, contracte de dus la îndeplinire, nu poţi gândi altfel decât aşa. Fără ca banii să fie un scop în sine (pentru mine nu au fost), devin importanţi, când îţi doreşti să contribui, să trăieşti bine. De aceea, pot oferi seminarii gratuite atât de multor părinţi şi foarte multă informaţie gratuită. Cred de aceea, că singura cale de a reuşi ca antreprenor (indiferent de domeniul în care activezi), este să-ţi fie clar încotro mergi, care îţi sunt valorile, ce eşti dispus să faci şi ce nu eşti dispus să faci, cum creezi valoare pentru cei care achiziţionează produsele sau serviciile tale. Este important să știi cum poți fi alături de toţi partenerii tăi, cum poți susține pe termen lung demersul tău, în aşa fel încât să crească organic, corect, bazat pe valoare.
Avem tendinţa de-a ne uita chiorâș la oamenii care au bani, iar primul nostru gând este că i-au obţinut pe căi ocolite. De aceea, hulim succesul, deşi toţi ni l-am dori.
Mergând pe aceeaşi linie, cred că o mare provocare a oricărui antreprenor din România sunt convingerile noastre, ale tuturor, despre bani. Avem tendinţa de-a ne uita chiorâș la oamenii care au bani, iar primul nostru gând este că i-au obţinut pe căi ocolite. De aceea, hulim succesul, deşi toţi ni l-am dori. Şi pe copii îi învăţăm acelaşi lucru: fie că e greşit să ai bani, fie că, pentru a avea bani, trebuie să furi, sau să ai „pile”. Neavând nici „pile” şi nici dorind să furăm, mai bine ne luăm gândul de la o viaţă prosperă. Mulţi adolescenţi au această convingere. Cred că este unul dintre motivele pentru care mulţi aleg să plece din ţară. Li s-a transmis prea mult şi prea des că în România nu se pot câştigă bani, nu poţi avea o carieră, nu poţi trăi echilibrat.
De aceea, antreprenorii preferă să vorbească despre problemele pe care le întâmpină, mai mult decât despre succesul pe care l-au obţinut. Oamenii se bucură mai mult să audă despre falimente, decât despre afaceri de succes. Oare când vom schimbă această atitudine? Ne-ar ajuta enorm, pentru că doar aşa ne putem ajuta copiii să fie prosperi, când vor fi adulţi.
Eu vând know-how, nu pantofi
Urania a investit mii de euro, pe parcursul a mulți ani de zile în educația sa. A urmat zeci de cursuri internaționale. „Eu vând know-how, nu pantofi”, spune antreprenoarea. Finanțarea pentru toate cursurile? „Din salariile mele, mereu peste medie. Învățarea a fost o prioritate, asa ca am finanțat-o, înainte de orice cheltuieli care veneau după cele zilnice. Prima certificare in parenting a costat 1.000 Euro, cred. A doua – tot atât”, spune Urania Cremene.