Cel mai bun documentar la Festivalul Internațional de Film de la Istanbul

Are 22 de ani, e din Pitești, dar talentul și ambiția pentru a contura poveștile oamenilor din Belgrad au ajuns pe primul loc la Festivalul Internațional de Film de la Istanbul.

Pe 24 martie 1999, Ioana avea doar 5 ani. În timp ce picta în sufragerie, un post de știri anunța la TV că la sud-vest de România, începeau bombardamentele NATO asupra Belgradului. Organizația Nord Atlantică acționa în urma refuzului preşedintelui sârb de atunci Slobodan Miloşevici de a înceta reprimarea gherilei separatiste şi civililor kosovari. Au fost zile în care sârbii nu s-au pierdut cu firea, în ciuda covorului de bombe aruncat asupra orașelor și altor puncte strategice ale țării. Au făcut un veritabil scut uman pe trei poduri pentru a le proteja împotriva bombardamentelor. După 78 de zile, multe dintre familiile sârbe nu mai erau în formulă completă, iar printre victime erau și copii, în total peste 2.500 de civili.
Evenimentul a rămas în istorie, oamenii au rămas în suflet cu poveștile lor nespuse. În scurt timp, Ioana a început să contureze povestea carierei ei cu acea pasiune și determinare care au dat o dimensiune umană și narativ-artistică momentului Belgrad 24 martie 1999.
De mică îi plăcea să picteze, dar în liceu a descoperit scurt metrajul. A simțit că o să facă film, iar fotografia o să o păstreze ca ambrozie pentru timpul liber. Până la admiterea la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti nu a fost decât un pas și apoi a venit provocarea lansată de un profesor care i-a propus să facă un documentar în Belgrad cu o echipă sârbească, pe o temă aleasă de ea. Și așa au început poveștile cu Tambura, chitaristul din Belgrad, și cu preotul din Banatul Sârbesc, apoi marea provocare: traducerile interviurilor cu acuratețe din sârbă în engleză. Premiul pentru cel mai bun documentar, luat anul acesta la Festivalul de Film din Istanbul, are în spate un an și jumătate de muncă, ambiție, dorința de a ieși din zona de confort, un afiș furat de membrul juriului și, în CV, o abilitate care mută munții din loc : „Pot! O să fac asta!”

eJobs.ro: De unde pasiunea pentru film?

Ioana Grigore: Pasiunea pentru film a venit din pasiunea pentru artele plastice și cele vizuale. Pictam pe vremuri. În generală am făcut un curs de pictură de trei ani la o școală de arte din Pitești. Prin clasa a VII-a, am început să fac o scurtă navetă între etajul unu și subsol, pentru că acolo jos se țineau cursurile de foto-video. Prima dată când am intrat la ei a fost întâmplător, urmând ca în următoarea perioadă să o fac intenționat. Nu participam activ la curs, doar urmăream. Pe la finalul anului i-am dus profului de foto un dosar cu niște poze făcute de mine. Erau jalnice, dar cred că trădau faptul că-mi plăcea să fotografiez. Și probabil lucrul acesta l-a împins să-mi spună că am înclinații.
Ei, și cam așa am început cu fotografia, cu o săpunieră pe care n-o mai lăsam din mână, iar primul DSRL mi l-am cumpărat prin clasa a X-a, când m-am înscris la cursul de fotografie menționat mai sus. În vara dintre a clasa a X-a și a XI-a am auzit de un festival de arte vizuale, Manyfest, care se ținea la Timișoara. Am zis să mă înscriu la secțiunea foto, dar prietenul cu care urma să merg a propus să încercăm la cea de scurt metraj. Și așa am început cu filmul. Două săptămâni, cât am stat la festival, trebuia să facem un exercițiu vizual, ei îi spuneau scurt metraj, de la scenariu până la montaj. Mi-a plăcut atât de mult procesul că am hotărât: film o să fac, dar n-am să renunț la fotografie.

eJobs.ro: Cum s-a conturat idea unui documentar despre bombardamentele NATO din 1999 asupra Belgradului?

Ioana Grigore: Era poate singurul lucru pe care-l știam cât de cât despre Belgrad, cât să pot să-l dezvolt într-un documentar. Orașul era un spațiu străin pentru mine, nu-i cunoșteam oamenii și am stat o perioadă destul de scurtă acolo pentru filmări. Așa că, încercând să adun cât mai multă informație de pe internet despre cele întâmplate, mi-am dat seama că se vorbește foarte mult despre circumstanțele politice și deloc despre partea umană a evenimentului, în sensul de mărturii și trăiri ale celor în suferință.

Scurtmetrajul „10:34 to Belgrade“, în regia Ioanei Grigore a fost desemnat cel mai bun documentar la Istanbul International Short Film Festival. Tânăra regizoare a lucrat cu un buget mic și cu o echipă de voluntari talentați.

eJobs.ro: Ce a însemnat efectiv lucrul la documentar?

Ioana Grigore: Cât eram încă în România mi-am ales subiectul, pe care urma să-l schimb în Belgrad dacă lucrurile ar fi evoluat altfel decât în favoarea lui. Ajunsă acolo, unde am lucrat cu o echipă integral sârbească, m-am plimbat mult prin oraș, o zi singură și vreo două zile cu tipa care se ocupa de producție. Voiam să-i simt energia, să-mi dau seama de oamenii orașului, de vibe-ul lor și, evident, îmi căutam și locațiile de filmare. Și m-am hotărât, ăsta-mi va fi subiectul. Voiam pentru interviuri oameni din medii diferite. Și i-am ales din circumstanțe deloc asemănătoare.
În prima zi, când hoinăream singură, am văzut un tip la vreo 50 și ceva de ani, cu părul lung și cărunt. Cânta destul de fain la o chitară electrică. M-am oprit să-l ascult. Mi se păreau interesante look-ul lui, aerul, energia și mi-am zis că ar putea fi parte din documentar. Mi-a fost rușine să-i vorbesc atunci. Am trecut mai departe, m-am întors, iar am trecut și până la urmă am zis: „Lasă, mai bine nu, convinsă fiind că nu-l mai găsesc a doua zi. L-am găsit a treia zi. M-am dus la el, nu vorbea engleză. Mi-a făcut semn să vin după el. M-a dus la un amic de-al lui care vindea ceva suveniruri treizeci de metri mai încolo (toate se întâmplau pe strada principală din orașul vechi). Tipul știa engleză așa că i-am zis ce vreau. Tambura, chitaristul meu, mi-a dat numărul lui de telefon și ne-am mai auzit după vreo două zile. Ăsta este un exemplu de cum au ajuns oamenii din documentar parte din poveste.
Cu preotul româno-sârb am avut, de asemenea, o întâlnire destul de întâmplătoare. În ultima mea zi în Belgrad am plecat cu echipa într-un sat din Banatul Sârbesc. Căutam un anumit om pe care mi-l propusese un prieten al tipei de la producție. Nu l-am găsit. Am intrat într-una din cele două cârciumi ale satului (se voia a fi un soi de restaurant). Am vorbit cu cineva de la bar despre individul pe care-l căutam și ne-a spus că nu știe de el, dar e preotul aici, poate ne ajută. Și da, era la o masă mare, plină de lume voioasă. Ne-a întâmpinat neașteptat de entuziasmat. Douăzeci de minute mai târziu eram în biserică gata de interviu.

eJobs.ro: Ce a urmat după documentare?

Ioana Grigore: Filmarea din Belgrad este doar o parte a procesului de naștere a filmului. Partea mai dificilă a venit după întoarcerea în România, când am căutat mai bine de jumătate de an un traducător. Interviurile, pentru a păstra autenticitatea, le-am luat în sârbă. Eu aveam o serie de întrebări pregătite, iar cineva din echipă purta dialogul cu cel din fața camerei. După fiecare răspuns, colegii mei îmi traduceau în engleză, pentru a ști cum să ducă discuția mai departe. Și așa nășteam alte întrebări, adaptate fiecărui personaj. Ca să putem edita documentarul (pe care l-am lucrat cu doi editori în București), aveam nevoie de o subtitrare în română a tot ce se vorbea. Ei bine, așa am aflat cât este de greu să găsești un traducător de limba sârbă care să lucreze pro bono. Însă, am găsit! Interviurile erau destul de lungi, așa că primul traducător găsit nu a avut timp să le facă pe toate opt. Prin urmare, a trebuit să găsesc atâția traducători câte interviuri aveam. Și așa a trecut aproape un an. După, a urmat selecția materialului și, în cele din urmă, montajul propriu-zis, care a durat câteva luni, nu foarte multe comparând cu timpul deja trecut. Vedeam, în sfârșit, cum proiectul nostru ia formă. Câteva săptămâni mai târziu și-a primit și numele: „10:34 to Belgrade”.

În Belgrad, Ioana a cules povești despre bombardamentele NATO de la un bătrân care locuia pe o insuliță de pe Dunăre, într-o casă veche, înconjurat de cărți, muzică și băutură.

eJobs.ro: Ce experiențe ai trăit în capitala Serbiei?

Ioana Grigore: M-am plimbat mult, cu mașina, pe jos, cu bicicleta. Am luat din energia Belgradului. Am cunoscut oameni faini cu povești neașteptate. M-am îndrăgostit de o insuliță de pe Dunăre, unde am ajuns pentru un interviu cu un bătrân care locuia singur într-o casă veche, înconjurat de cărți, muzică și băutură. Am notat niște pub-uri în care mă întorc dacă mai ajung în Belgrad și ultima seară am petrecut-o cu echipa într-un local tradițional sârbesc, cu muzica lor lăutărească, haha, am niște înregistrări foarte amuzante de acolo.

eJobs.ro: Ce ai adus nou în documentar dincolo de partea politică?

Ioana Grigore: M-am concentrat pe oameni, pe cum se reflectă după 15 ani evenimentul, care le sunt amintirile și cum se raportează la ele. Mi-au povestit despre locurile unde se aflau în momentul începerii bombardamentului, cum reacționau atunci unii față de alții, unde găsesc vina. Au vorbit despre compătimire, solidaritate și iertare, dar și despre România și implicarea ei.

eJobs.ro: Povestește-ne despre echipa care te-a ajutat în realizarea documentarului.

Ioana Grigore: În Belgrad am lucrat cu șase oameni: colega de la imagine, alături de care am filmat cele întâmplate, trei dintre colegi s-au ocupat de producție și am avut doi oameni pentru sunet. Erau incredibil de entuziasmați de proiect. Debordau de energie, trei dintre ei abia terminaseră anul întâi, părea că e proiectul în care, în sfârșit, reușesc să se manifeste, să practice ce au învățat. Ceilalți trei erau la master.
În România, pe lângă un număr neașteptat de traducători, am lucrat cu doi editori. Cu primul am adus un prim draft, iar cu cel de al doilea (editorul cu care lucrez în școală) am făcut următoarele drafturi până la cel final și am sonorizat.

eJobs.ro: Ce cunoștințe și abilități ți-ai dezvoltat prin acest proiect și le-ai menționa în CV?

Ioana Grigore: Mi-am ieșit din zona de confort, am lucrat cu o echipă străină, într-un timp destul de scurt (vorbesc de perioada din Belgrad). M-am dezvoltat mult pe partea de comunicare. Când l-am filmat eram după primul an de facultate. Școala abia mă dezmorțea, tocmai ce începusem să dau din mâini într-o mare de oameni, făcând un lucru la care nu vreau să renunț și strigând cu un entuziasm teribil „Pot! O să fac asta. O să fac film”.
În partea de post producție am văzut cum e să lucrezi la un proiect ceva mai mare decât exercițiile făcute în școală. Vedeam cum e din ce în ce mai mult de tras. Și-mi plăcea din ce în ce mai tare. Am terminat proiectul mai curajoasă și mai ambițioasă.

eJobs: Care au fost criteriile de evaluare la Festivalul de Film din Istanbul?

Ioana Grigore: Cred că sinceritatea filmelor.

eJobs.ro: Ce atuuri consideri că ai avut față de competitori?

Ioana Grigore: Întrebarea aceasta cred că este o alternativă la „Ce părere ai despre film? Mmm. Dincolo de sinceritatea proiectului, a oamenilor din film și din spatele lui, un atu poate fi faptul că documentarul este destul de dinamic. Pe lângă interviuri, el are o serie de imagini filmate când eram în Belgrad, dar și cadre de arhivă destul de dure. Este un film muzical cumva. Provoacă emoție, dar și râs în anumite momente. Și cred că unul dintre cele mai importante lucruri e că nu te face să judeci.

eJobs.ro: Ce înseamnă pentru tine și pentru cariera ta acest premiu?

Ioana Grigore: Este primul premiu internațional pe care îl ia un film căruia-i semnez regia. Îl apreciez și mă bucură enorm. Mereu mi-am spus că notele și premiile nu sunt neapărat o dovadă a valorii. Trăim într-o lume ciudată, în care valorile sunt bulversate. Însă, genul ăsta de confirmări sporesc ambiția și încrederea în sine și, dacă le gestionezi cum trebuie, vor aduce mult bine.

Scurtmetrajul „10:34 to Belgrade“ a plăcut atât de tare juriului, încât unul dintre membrii a luat afișul acasă.

eJobs.ro: Festivalul de Film din Istanbul ți-a adus și alte bucurii, în afară de premiu?

Ioana Grigore: Festivalul a avut și o expoziție de afișe ale filmelor din Selecția Oficială. Ele au fost printate și puse pe un panou la intrarea în sala de proiecție. După premiere, când am ieșit din sală, am văzut că afișul documentarului nostru nu mai era acolo. Cineva mi-a spus că îl luase un membru al juriului.

eJobs.ro: Povestește-ne și despre filmul de licență, despre idee, lucrul la el?

Ioana Grigore: Oh, vai. Este încă un eveniment proaspăt și încă în lucru. Aș vorbi pagini întregi. Fac eforturi să rezum. Este cu siguranță cel mai complex proiect al meu. Unul care m-a învățat cel mai bine diferența dintre proces și rezultat și, de asemenea, a scos din mine energie, răbdare, putere și ambiție câtă n-am crezut că am. Când ești într-un proces de învățare, fără doar și poate, cu adevărat important va fi parcursul unui drum până la rezultat și nu rezultatul în sine. Este un scurt metraj filmat în mai bine de patru luni, din pricina unor probleme tehnice apărute în școală. Am învățat importanța procesului versus rezultat fiind nevoită să aleg între cele două (peliculă versus digital). Am ales și am luptat pentru proces (peliculă). Este un film tras în 16 mm, alb negru. „Check-in” se numește. Are ca personaj principal un tânăr de 28 de ani, plecat în America cu părinții la vârsta de 8 ani, prin loteria vizelor. Ajuns într-un moment de criză, hotărăște să se întoarcă în România. Născut aici și crescut în America, personajul pendulează între două lumi, vrând să se potrivească uneia dintre ele. Este un proiect aflat în post producție. Spațiile din film sunt construite de mânuțele noastre: un bar, un dormitor retro și o bucătărie comunistă.

eJobs.ro: Ce alte filme regizate te fac mândră și ce experiențe memorabile ai trăit la fiecare?

Ioana Grigore: Cu fiecare întrebare îmi spun: la următoarea voi răspunde mai scurt. Când o aud pe următoarea, îmi dau seama că mi-e imposibil. Toate exercițiile și filmele făcute până acum și-au pus amprenta și au adus ceva nou în mine. Însă, da, există unele care m-au îmbogățit mai mult decât altele. O să menționez două.
Primul film de examen făcut în facultate, anul întâi, primul semestru, este un exercițiu cu tema portret care, după vizionare, a fost numit de profesori documentar. A avut intrare în două selecții oficiale, la festivalul CineMAiubit, în București și în Sibiu la Festivalul Internațional de Film Documentar Astra.
„Emanuel” este proiectul care mi-a adus dragostea pentru filmul documentar. Are și el o poveste interesantă. După ce am avut contact cu cinstea acestei țări (un mic accident în drum spre Penitenciarul Rahova cu o doamnă despre care am aflat, ulterior, că provoca accidente și încasa despăgubiri), mă îndrept, în sfârșit spre penitenciar, unde ne era permis să stăm până la ora 3. Era deja aproape ora 1. Acolo am avut de ales între trei deținuți pentru a sta la povești. L-am ales pe cel din mijloc. Acela a fost Emanuel. El mi-a vorbit despre corupție și infracțiuni. Coincidența o sesisez câteva săptămâni mai târziu.
Emanuel, un fost important traficant de droguri la nivel internațional, vorbește despre viața lui în România, despre libertate și închisoare, despre oamenii de lângă el, despre pasiuni și activități desfășurate în penitenciar, despre ce va face după numărul mare de ani petrecuți acolo. Aveam 19 ani, o față de vreo 17 ani, 42 de kilograme și în oase revolta provocată de evenimentul abia petrecut. Nu știam cum ar trebui să vorbesc unui deținut. Astfel, am căutat în mine curiozitatea unui copil. Am vorbit cu el sincer și deschis. Am ales să nu-mi fie rușine să-l întreb nimic. A fost o super experiență.

Ioana este pasionată nu numai oameni care au istorii de viață, ci de peisaje altfel, cum ar fi marea înspumată iarna, surprinsă alături de o poveste interesantă în scurtmetrajul „Flux Reflux”.

Un alt film la care țin este scurt metrajul „Flux Reflux”, primul contact cu pelicula, tot 16 mm alb negru. Este un film despre o despărțire. A pornit de la o piesă de teatru, “Cineva are să vină“, a norvegianului Jon Fosse, dar s-a transformat într-o altă poveste, păstrând doar ideea generală a textului inițial. Filmul vorbește despre doi oameni care se mută singuri într-o căsuță pe plajă, departe de agitația cotidiană. Dar, odată ajunși acolo, ea își dă seamă că nu asta este ceea ce își dorește. Casa veche, plaja pustie, mare întinsă creează în ea o nevoie imediată de a părăsi locul.
Pentru filmul ăsta am fost de patru ori la mare în perioada februarie-martie a anului trecut. Am filmat în aproape toate stațiunile de la noi și am văzut pentru prima dată marea iarna. Bătea un vânt puternic și ningea. Apa era înspumată, deci albă și la fel era și nisipul, plin de zăpadă. Era alb peste tot. Uimitor.

eJobs.ro: Ce proiecte noi pregătești?

Ioana Grigore: Un scurt metraj despre obiceiurile și superstițiile la înmormântările românilor.

eJobs.ro: Ce înseamnă pentru tine „Meriți mai mult în carieră?”

Ioana Grigore: Să fii valorizat la potențial maxim.

eJobs.ro: Cum te descrii, ce pasiuni ai în afară de regia de film?

Ioana Grigore: Îmi place fotografia, îmi plac lucrușoarele handmade. Îmi place să fac bijuterii și obiecte pentru casă – mă împrietenesc ușor cu lemnul și acuarelele și, mai ales, ador să decorez. Am un site de foto, video și grafică (twolittleboxes.com). Sunt plină de energie și chef de muncă. Mă văd un bun organizator. Sunt foarte ambițioasă și cred că am destul de mult curaj.