Interviul. Tipuri si trucuri.

„Peste două săptămâni, sunt programat pentru un interviu de angajare. Ce m-ar ajuta câteva şmecherii, ca să fiu gata de asta… Este primul interviu, pentru care […]

„Peste două săptămâni, sunt programat pentru un interviu de angajare. Ce m-ar ajuta câteva şmecherii, ca să fiu gata de asta… Este primul interviu, pentru care mă simt nepregătit şi chiar un pic descurajat. Dar am avut noroc să fiu chemat la interviul asta… Acuma, că e aşa o perioadă de criză, trebuie să îi conving neapărat să mă angajeze. Pe mine, nu pe altcineva. Aş face jobul asta şi pe gratis, o bucată de vreme, numai să nu mai stau acasă, fără să fac nimic. Dar oare fac faţă? Am auzit că e foarte greu să intri la firma asta şi, dacă intri, apoi nu mai ai nici zi, nici noapte… Dar primul lucru pe care trebuie să-l fac acum este să iau interviul. Dar e nedrept, o persoană necunoscută , evident răuvoitoare, care nu va vrea să îţi dea şansa să demonstrezi cât de bun şi de util poţi fi tu companiei unde, de altfel, şi el este un simplu angajat, şi, da, de fapt, se teme de concurenţă, se teme că dacă tu vei fi cel ales, că în scurtă vreme, şeful cel mare o să vadă că tu eşti mult mai competent decât cel care te-a adus în firmă şi evident de aia o să te respingă şi o să-ţi facă o grămadă de mizerii, o să se comporte cu tine execrabil. Mai bine, nu mă duc la interviul ala, că sigur nu-l iau, că am auzit că recrutorul de la ei e foarte dificil şi decât să nu-l iau, mai bine nu mă duc. Ce să caut eu, de fapt, în compania aia? Toată lumea ştie că şi dacă iei interviul, nu rămâi acolo decât dacă te dai bine cu şeful sau şi mai rău, ştii tu…“

Ce sfaturi bune ai putea primi, dacă te-ai afla în situaţia de mai sus? Cine te-ar putea îndruma, dacă ai mai avea două săptămâni până la interviul care te-ar putea duce spre ocuparea unui post foarte important; acel post va determina o schimbare esenţială în statutul tău: din şomer, în angajat. Ce poţi să mai faci, în timpul acela scurt care mai este până când nişte persoane necunoscute, în mod prezumtiv împotriva ta, îţi vor hotărî soarta?

La aceste întrebări poţi răspunde şi singur, cu o documentare uşoară, în momentul acesta, pe internet; îţi poţi răspunde, de asemenea, cu ajutorul unui consilier de carieră. Întrebările de mai sus sunt uneori normale, alteori exagerări ale unei reţineri evidente faţă de provocările unei situaţii de noutate.

Când un angajator, din orice domeniu de activitate, şi-a arătat interesul pentru tine, asta înseamnă că profilul profesional pe care i l-ai prezentat a avut câştig de cauză în faţa a cel puţin alte câteva zeci. Trebuie să conştientizezi faptul că o convocare la interviu înseamnă că ai trecut, în termeni sportivi, de faza grupelor şi că te-ai calificat în şaisprezecimi. Înseamnă că scrisoarea de intenţie şi CV-ul pe care l-ai prezentat şi-au făcut treaba extrem de bine, că experienţa ta anterioară se apropie de descrierea jobului şi că profilul tău corespunde din multe puncte de vedere nevoilor postului pentru care ai candidat.

Scopul exact al interviului este acela de a determina în ce măsură candidatul, adică tu, corespunde nevoilor angajatorului. Angajatorul a hotărât, pe baza informaţiilor existente în CV şi în scrisoarea de intenţie, eventual pe baza recomandărilor, dacă acestea au fost cerute înaintea interviului, să îţi ofere ocazia de a arăta, pe viu, care este motivul pentru care eşti cel mai potrivit pentru poziţia respectivă. Nu uita totuşi că interviul poate să fie o confirmare, dar şi o negare a compatibilităţii profilului tău de candidat cu cel al postului scos la concurs. Candidatul perfect nu este aproape niciodată angajatul ideal. Ca atare, angajatorul va căuta să determine, la sfârşitul întrevederii cu tine, dacă tu eşti alesul, dacă tu eşti persoana capabilă să răspundă cât mai multora dintre exigenţele postului. Va încerca să stoarcă totul de la tine, să te cunoască, atât din punct de vedere profesional, cât şi personal, să-ţi testeze limitele, să-ţi identifice şi să-ţi exploateze atuurile. Va încerca să-ţi evalueze caracterul, experienţa de muncă şi experienţa de viaţă, relaţiile, capacitatea de adaptare. Confirmarea supoziţiilor celui care te-a chemat la interviu înseamnă pentru tine cu ocuparea postului dorit; infirmarea, echivalează cu un eşec.

Prezentarea la interviu poate determina stări de anxietate, nelinişti, întrebări. Dar pregătirea în vederea oricărui interviu de angajare este absolut necesară. A şti că nici alţii nu stau mai bine decât tine nu îţi dă vreo siguranţă, aşa că mai degrabă te informezi şi te antrenezi înainte.

Marea problemă pe care eu am identificat-o, ca specialist în consiliere de carieră, mai ales pe piaţa muncii din România, este că, deşi bazele teoretice sunt mult mai accesibile tuturor, de când cu evoluţia internetului, experienţa necesară pentru a participa la un interviu cu şanse de reuşită se face mai degrabă empiric, din propriile încercări şi nu din ale altuia. Tot mai multe persoane ştiu unde să găsească informaţii despre cum se face CV-ul, despre cum trebuie să arate scrisoarea de intenţie, despre cum să te prezinţi la interviu. Vivat Google! Defineşti termenul de căutare şi s-a rezolvat problema. Dar experienţa, de unde o capeţi? O variantă este să mergi la mai multe interviuri, să faci greşelile normale şi apoi să stai să le analizezi. Dar de ce să analizezi greşelile tale, când poţi să le analizezi pe ale altora? Şi de ce neapărat să le analizezi pe ale altora, când ai putea să le analizezi pe ale tale, într-o ipostază virtuală? N-ar fi mai simplu să te duci la un training, să te pui în pielea personajului (tu, candidat la postul de ce ştii tu să faci mai bine) şi să te antreneze pentru „marea provocare“?
Ştiu principiul „teoria ca teoria, dar practica ne omoară“; pentru o mai bună înţelegere a celor câtorva povestioare despre „cum să te prezinţi la interviu“, e necesară însă o scurtă prezentare teoretică a conceptelor legate de interviul de angajare.

Pleacă de la ideea că fiecare lectură a unui material de tipul acesta, fiecare „eşec“ pe care îl ai la un interviu de angajare, fiecare experienţă dobândită în „confruntarea“ cu un angajator, fie el fictiv (în cazul unui trainer) sau real (în cazul unui HR manager sau a unui director, patron, angajat), poate să fie baza unui succes viitor, poate să facă diferenţa între „admis“ şi „respins“, când e vorba de angajare.

În primul rând voi vorbi despre tipurile de interviu definite pe piaţă; trebuie să menţionez că, în funcţie de tipul interviului, strategia care trebuie abordată este diferită, nu în esenţă, ci în detalii.
Un recrutor de la o importanţă firmă de recrutare a resurselor umane (nu le dăm numele, din motive de reclamă) spunea, la un moment dat, într-o conferinţă, că pentru fiecare poziţie, de la cele mai puţin importante la cele de top, primeşte zeci şi chiar sute de CV-uri şi de scrisori de intenţie. De aceea, era mai uşor pentru el să facă recrutare pentru Top Management, unde lista de candidaţi este foarte scurtă, chiar dacă responsabilitatea recrutorului este mai mare, decât pentru posturi de middle management sau pentru poziţii de execuţie ale unor companii mari. Pentru că, spunea el, după ce sunt eliminate CV-urile necorespunzătoare (care nu îndeplinesc criteriile minimale – studii, experienţă, diferenţe vizibile între profilul candidatului şi cel al postului oferit, diferenţa de localitate etc.), tot rămâneau numeroase persoane în „lista scurtă“. Ca urmare, singura variantă este de a face o preselecţie, este aceea de a apela la interviul prin telefon, acesta funcţionând, de asemenea, ca pre-interviu. Foarte mulţi candidaţi uită de acest aspect şi, dacă ar fi puşi în situaţia de a fi sunaţi de pe un număr necunoscut şi întrebaţi de lucruri legate de cariera lor, nu ar fi capabili să se detaşeze de locul în care sunt prinşi (în metrou, pe stradă, la o cafea cu prietenii etc.) şi nu ar răspunde corespunzător situaţiei, ratând această etapă, fără să ştie de ce.
Un interviu normal poate să dureze între o jumătate de oră şi o oră, atât timp fiind necesar unui recrutor să îşi facă o impresie despre tine. Nici un recrutor nu va fi extrem de fericit să descopere că, bazându-se exclusiv pe scrisoarea de intenţie şi pe informaţiile din CV, a pierdut timpul programându-te la o întâlnire. Şi atunci logica spune că, decât să te cheme, pierzând şi timpul tău şi pe al lui, mai bine te sună şi verifică multe dintre supoziţiile sale, în ceea ce te priveşte. Ca urmare, anumite informaţii despre tine, care fie sunt sub semnul întrebării, fie ţin de zona care poate fi verificată şi la telefon, sunt validate încă de la primul contact audio.
O poveste în acest sens, am auzit de la o studentă de la Limbi străine, care şi-a depus CV-ul pe unul dintre site-urile de profil din ţară (cu www….jobs.ro, evident), candidând pentru postul de însoţitor de grup, pentru o agenţie de turism din Bucureşti. Pe scurt, descrierea jobului era: „student în an terminal sau absolvent de facultate, cunoscător de franceză şi italiană, nivel avansat, pentru slujbă part-time – 3/4 ore pe zi – pentru însoţire grupuri de străini în vizite la obiective turistice din Bucureşti; posibile deplasări de 1-3 zile, în special în weekend, în zone turistice din ţară. Constituie avantaj cunoaşterea unei a treia limbi“ Studenta A.M. a depus CV-ul, însă în acelaşi timp a depus CV-uri pentru multe alte poziţii: secretară, asistentă director, consilier de vânzări etc. – posturi care cereau engleză sau franceză, specializări studiate de ea la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – cu speranţa că va fi chemată la interviu. Trebuie menţionat faptul că A.M. nu avea nici o experienţă de lucru relevantă, nu mai fusese angajată niciodată, singurul avantaj personal era că, pe lângă cele două limbi studiate, engleză şi franceză, ştia italiană şi spaniolă la nivel conversaţional, lucru pe care îl precizase în CV.

Urmarea a fost că, într-o dimineaţă, după vreo săptămână de la depunerea CV-ului, în jurul orei 8.30, când încă dormea, pentru că avusese noapte de club înainte, a fost sunată de cineva, care s-a recomandat ca fiind Adi, care are numărul de la o cunoştinţă comună, prietena ei, Ioana, care i-a spus că ea, A.M. ştie italiană şi că el are un client italian cu care nu se înţelege deloc, care face deja scandal prin firmă, pentru că şeful cu care trebuia să se întâlnească nu a venit şi, dacă e dispusă, să vorbească un pic cu el să îl lămurească ce vrea persoana respectivă. A.M. a acceptat să îl ajute pe Adi, prietenul Ioanei, deşi nu se lămurise încă cine era Ioana, prietena ei şi cu atât mai mult, Adi. După o conversaţie de circa cinci minute, cu un domn care vorbea italiana cu un puternic accent regional, Adi revine, A.M. explicându-i, în rezumat, care erau problemele italianului; Adi îi spune că de fapt a fost un test, ca urmare a CV-ului pe care l-a depus în urmă cu ceva vreme şi că ar dori ca restul discuţiei se poarte în franceză, cu condiţia ca ea să mai fie interesată de postul respectiv. Evident, discuţia a continuat în franceză, a răspuns şi la câteva întrebări în engleză, despre experienţa sa din timpul facultăţii, despre alte activităţi care au inclus limbile străine, despre pasiunea de a călători şi despre modul în care a ajuns să cunoască italiana şi spaniola.

Din ceea ce mi-a povestit A.M. despre experienţa ei am identificat caracteristicile unui pre-interviu trecut cu succes, urmat de stabilirea unui interviu faţă în faţă. Date fiind abilităţile ei lingvistice, dar şi calităţile ei de comunicare, A.M. a fost angajată, iniţial part-time şi ulterior full-time.
Scopul trucului la care a apelat primul recrutor, Adi, a fost de a testa, în primul rând, calităţile lingvistice ale studentei; însă nu numai acestea puteau fi testate la telefon. Şi anumite detalii legate de capacitatea de comunicare, experienţa anterioară, motivaţiile, hobby-urile care ar putea avea legătură cu jobul pentru care aplici, cunoştinţele generale legate de domeniul din care face parte acesta, dacă ştii sau nu ceva despre societatea şi comunitatea în care ar trebui să te integrezi sunt aspecte la care vă puteţi aştepta să daţi răspunsuri la un pre-interviu prin telefon. Uneori, acest pre-interviu poate să devină 90% din interviul propriu-zis, ultimul având doar rolul de a pune faţă în faţă actorii şi de a lămuri unele aspecte procedurale.

Dacă eşti în situaţia de a susţine un pre-interviu telefonic, trebuie să ştii deja câteva lucruri:

 Pre-interviul telefonic este la fel de important ca interviul propriu-zis;
 Dacă tocmai te-a trezit din somn şi nu eşti persoana care să fie capabilă să comunice informaţiile esenţiale în aceste condiţii, mai bine roagă-l pe cel care sună să revină;
 Dacă eşti la volan sau în tren şi nu poţi vorbi sau nu te poţi concentra suficient asupra subiectului, de asemenea, roagă-l să revină sau să îţi permită ţie să revii, când vei avea cadrul corespunzător; este opţiunea lui să îţi dea numărul de telefon ca să suni tu, sau te va suna el ulterior;
 Dacă eşti într-o altă întâlnire sau dacă îţi dă mâncarea în foc, de asemenea, mai bine amâni convorbirea.

Recrutorul de mai sus nu şi-a început interviul într-o manieră formală, pentru că, evident, intenţia lui era să testeze şi alte zone ale personalităţii subiectului: capacitatea de adaptare la o situaţie nouă, capacitatea de comunicare, nivelul lingvistic etc. Sunt însă şi interviuri telefonice formale, care urmăresc lămurirea anumitor aspecte ale CV-ului, în aşa fel încât să determine chemarea sau nu a candidatului la interviu. Site-ul unei cunoscute universităţi din Anglia, recomandă, în astfel de situaţii, să îţi imaginezi că, de fapt, eşti în aceeaşi cameră cu interlocutorul, că îl ai în faţa ta şi că totul decurge ca la un interviu obişnuit; fă toate lucrurile pe care le-ai face dacă discuţia s-ar derula în biroul lui: aşează-te confortabil, relaxează-te, fii energic, manifestă-ţi entuziasmul, accentuează cuvintele.

Tot ca resursă web, se pot identifica întrebările cele mai uzuale, în astfel de cazuri; ca urmare, ne putem imagina cu uşurinţă o conversaţie cu un astfel de interlocutor, sub forma „ascunsă“ a unui ghid de conversaţie pentru astfel de situaţii:

„– Bună ziua, sunt dl. X, de la întreprinderea/societatea/instituţia Y. Puteţi vorbi câteva minute?
– V-am sunat ca să vă comunicăm faptul că scrisoarea de intenţie şi CV-ul dvs. pe care ni l-aţi trimis pentru a candida pentru poziţia de ZZZ ne-au trezit interesul.
– Am avea nevoie de câteva precizări asupra unor informaţii pe care scrisoarea dvs. de intenţie şi CV-ul trimis pentru ocuparea postului de ZZZ le cuprind.
– În CV-ul dvs. precizaţi că sunteţi vorbitor de franceză/italiană/spaniolă etc. Pot să vă rog să îmi răspundeţi la câteva întrebări în limba respectivă?
– Am dori să verificăm câteva din informaţiile pe care dvs. le-aţi trecut în CV.
– Cum spuneaţi că se cheamă programele de calculator în care aţi lucrat la cealaltă firmă?
– Câţi ani de experienţă aveţi în domeniul acesta?
– Cunoaşteţi situaţia actuală a întreprinderii /societăţii /instituţiei noastre, faţă de concurenţă?
– Cine v-a spus aceste detalii? De unde le-aţi aflat?
– Cunoaşteţi vreo persoană printre angajaţii întreprinderii /societăţii /instituţiei?
– Cum credeţi că vă va afecta acest lucru?
– De ce vă interesează un astfel de post?
– Vi se pare că postul acesta este potrivit aptitudinilor dvs.?
– Ce anume vă interesează în primul rând, la angajarea pe acest post?
– Care au fost opiniile prietenilor, când au auzit că doriţi să vă angajaţi la noi?
– Care e cea mai mare provocare pe care o vedeţi în raport cu postul pe care noi îl oferim?
– Spuneţi în CV că aveţi competenţe şi abilităţi sociale /organizatorice /artistice. Daţi-ne un exemplu concret în care aceste abilităţi s-au manifestat.
– Cum v-au ajutat competenţele şi abilităţile sociale /organizatorice /artistice la care faceţi referire în CV la fostul loc de muncă?.
– Aveţi întrebări pe care aţi dori să ni le adresaţi, înainte de a participa la un interviu cu noi?“
Întrebările pe care le-am enumerat mai sus nu sunt, evident, tot ceea ce poate întreba un recrutor la telefon; de aceea este foarte important să ai pregătite anumite răspunsuri, pentru că cele pe care le ştii deja îţi vor da mai mult timp de gândire şi de reacţie.
În ultimă instanţă, telefonul îţi va permite trucul cel mai sigur pentru a câştiga timp de gândire, dacă întrebarea pe care recrutorul ţi-a adresat-o te-a pus în dificultate sau formularea la care te-ai gândit nu e cea mai fericită şi mai avantajoasă pentru tine: „Mă scuzaţi, vă rog tare mult, nu am înţeles foarte bine întrebarea, s-a întrerupt, puteţi să mai repetaţi încă o dată?“ Trucul ăsta e de preferat să fie păstrat pentru situaţii chiar grele, pentru că repetarea lui de mai multe ori pe parcursul aceleiaşi discuţii nu îţi va aduce beneficiul scontat: fie recrutorul va avea impresia că nu stă de vorbă cu persoana care trebuie, pentru că acea persoană care avea acel CV perfect care îl determinase să sune are de fapt probleme de receptare a mesajelor, fie linia telefonică nu funcţionează la parametri normali şi ar fi bine să închidă.
De obicei, interviul prin telefon se încheie într-o notă amabilă, prin comunicarea deciziei de a fi chemaţi la interviul faţă în faţă sau prin comunicarea unei posibile convocări ulterioare:
„– Vă mulţumim pentru timpul acordat şi pentru informaţiile pe care ni le-aţi pus la dispoziţie. Dacă decizia noastră este să vă acceptăm candidatura, veţi fi informaţi în câteva (două, trei, cinci) zile.
– Vă mulţumim pentru timpul acordat şi pentru informaţiile pe care ni le-aţi pus la dispoziţie, care au fost relevante. Ne-ar plăcea să ne vedem peste două/trei/cinci zile, la sediul nostru din (XZY), pentru a continua discuţia. Vă convine ora (XZY)?“
Evident, dacă primeşti primul tip de enunţ, nu ai ce face decât să aştepţi, dacă îl primeşti pe cel de-al doilea, ar trebui deja să te gândeşti cum răspunzi la unul dintre interviurile care urmează.

Interviul de grup (denumit şi Interviu Panel) este acel interviu în care candidatul este confruntat cu o comisie de intervievare; mai mulţi interlocutori, între trei şi cinci (deşi pot să fie şi mai mulţi uneori), reprezentând diferite departamente ale firmei angajatoare, pot interoga candidatul asupra diferitelor aspecte legate de domeniul lor de activitate. După părerea unora, acest tip de interviu este comun în special domeniilor de activitate publice (universitate, autorităţi publice locale şi centrale, unităţi cu acţionariat majoritar de stat etc.); motivaţia ţine, în primul rând, de prevederi legislative, angajarea făcându-se ca urmare a evaluării candidaţilor de către o comisie formată din cel puţin trei membri şi un secretar.

Dar şi în companiile private se apelează deseori la interviuri de grup. Putem vorbi de acele companii din domeniul bancar, corporaţii, firme aparţinând unor lanţuri de retail, supermarket-uri, care recrutează un număr mare de personal, la perioade variabile de timp. De asemenea, şansa ca primul tău interviu să fie unul de grup este foarte mare, pentru că acest tip de abordare a recrutării este caracteristic companiilor care doresc să angajeze proaspăt absolvenţi de universitate sau studenţi în ani terminali, pentru stagii de internship plătite. Surpriza constă însă în faptul că nu numai recrutorii sunt mai mulţi, ci şi candidaţii pot fi mai numeroşi. Nu cred că, la primul interviu, sau chiar la al patrulea sau al şaptelea, candidatul intră relaxat în sală, cu o cafeluţă şi un biscuite în dotare, îi eclipsează pe toţi ceilalţi şi pleacă victorios cu contractul semnat pe perioadă nedeterminată. Trebuie să te gândeşti că intri într-o sală unde, pe lângă cei trei, cinci, şapte recrutori, care au sarcina de a selecta candidaţii ideali, mai sunt şi douăzeci sau treizeci de candidaţi care vor, de fapt, acelaşi lucru ca şi tine: să plece acasă cu un loc de muncă asigurat. Interviul în grup poate testa o grămadă de abilităţi ale candidatului.

Să luăm pe rând, cele două cazuri de care vorbeam mai sus.
Avem, în prima situaţie, un grup de recrutori (format din cel puţin trei persoane) şi un candidat. Candidatul va răspunde în faţa unei comisii, fiecare membru al comisiei adresând mai multe întrebări. E posibil ca fiecare membru al respectivei comisii să aibă un rol bine stabilit, să adreseze anumite întrebări, să testeze şi să observe anumite lucruri, interesante din punctul de vedere al angajatorului. Singura problemă pentru tine, candidat, într-un astfel de caz, este că habar nu ai care este rolul fiecăruia şi ce trebuie să scoată ei de la tine.
Am auzit de foarte multe ori, în discuţiile pe care le-am avut cu studenţii şi cu colegi de facultate, că preferă interviul de grup pentru că decizia de angajare este comună şi mai puţin susceptibilă de a fi subiectivă; că decizia în grup nu este influenţată de sentimentele personale (simpatie sau antipatie). Într-adevăr, este un lucru extraordinar, o să merg acasă şi o să fiu extrem de fericit că nu am fost respins la interviu pentru că nu m-a plăcut directorul general, cu care m-am întâlnit, ci m-a respins o comisie căreia nu i-a plăcut faptul că aveam cămaşă roşie.

Părerea mea, în astfel de cazuri, este că, dacă va avea de ales între două persoane care, din punct de vedere profesional şi din punct de vedere al compatibilităţii cu postul ce urmează a fi ocupat sunt egale, acea comisie formată din mai multe persoane, va hotărî tot pe criterii subiective cine e „ALESUL“. Am participat de câteva ori la procese de recrutare, ca membru într-o comisie de angajare; de foarte multe ori, am auzit:

„– Dintre cei doi, l-aş prefera pe X , pentru că mi s-a părut mai ZZZ decât celălalt.
– Cred că Y este mai bun decât X, pentru că YZY.
– Nu mi-a plăcut de Z, vorbeşte ciudat şi nu e atent.“
Lăsând la o parte chestiunea subiectivităţii, interviul în grup presupune anumite particularităţi. Voi prezenta mai jos cazuri concrete, unul pe care l-am găsit pe un blog specializat, pe care îl voi adăuga într-o traducere aproximativă, şi unul cu care m-am confruntat personal.

Ca urmare, primul caz, al unui absolvent de studii superioare dintr-o ţară europeană: „Crezi că ai putea să iei un cocktail cu tine la un interviu şi să pleci cu slujba în buzunar? Ei bine, pentru mine, a fost diferenţa dintre anonimat şi a ieşi din mulţime, în cadrul unui interviu în grup. Cum însă toată lumea avea acelaşi scop acolo, lucrul asta nu a fost chiar simplu. Revenind la cocktail şi la experienţa mea, într-un interviu de grup: la sfârşitul unui interviu de grup istovitor care a durat vreo şase ore, care a început cu şaizeci de oameni, am fost unul dintre cei cinci care a primit un loc de muncă. Deci: fiecare trebuia să ţină un discurs de trei minute; am decis să spun că pentru mine, este ca un cocktail în care amestec toate calificările mele, toate competenţele mele, toate aptitudinile mele şi că acest cocktail are toate atributele necesare pentru a ocupa cu succes postul pentru care candidam.

De ce cred eu că a funcţionat? Pentru că, evident, discursul a fost memorabil, mai degrabă pentru comparaţia cu cocktail-ul, decât pentru el însuşi; dar a fost, evident, memorabil. Dacă nu ieşi în evidenţă în timpul unui interviu în grup, te vei pierde în mulţime. Nu poţi să iei cu tine un cocktail, în timpul unui interviu de grup, aşa că ar trebui să te gândeşti cum ai putea să îi impresionezi pe cei care te intervievează. Am fost totalmente nepregătit pentru următoarea întrebare de calificare adresată de unul dintre membrii comisiei:« – Care este culoarea ta preferată şi de ce?» Am răspuns, emoţionat şi dezorientat, încercând să îmi recapăt calmul şi capacitatea de a gândi lucid: «Argintiul. Îmi place extraordinar de tare argintiul. Chiar îmi plac lucrurile strălucitoare.» Mi-am dat seama mai târziu că ar fi trebuit să explic că am avut ceva experienţă în vânzarea de electronice şi asta m-a făcut să îmi placă să am pe lângă mine lucruri argintii sau cromate.
O altă întrebare care mi-a fost adresată a fost «Care consideri că este cea mai mare realizare a ta de până acum?» Mi-am dat seama, într-o clipă, că nu e bine să răspund ca cei de dinaintea mea: că am terminat liceul, că am obţinut note mari la matematici, că am intrat printre primii la facultate. Şi am răspuns: «Faptul că încă mai ţin legătura cu prietenii mei din liceu, faptul că ne vedem cel puţin o dată pe săptămână şi că încă ne ajutăm unii pe alţii, când e cazul. Mi-am dat seama că a fost un răspuns potrivit, când unul dintre recrutori mi-a cerut să dau mai multe detalii, să povestesc ceva mai multe despre întâlnirile noastre.“

Analizându-şi prestaţia până la capăt, studentul, să îi spunem John, mai identifică numeroase alte situaţii care l-au avantajat în timpul interviului pe care l-a susţinut şi l-a câştigat: faptul că, de la un anumit moment încolo, nu a mai avut emoţii pentru că şi-a dat seama că nu-l ajută; faptul că era foarte sigur pe experienţa lui profesională anterioară şi, ca urmare, a avut răspunsuri prompte la orice întrebare; sinceritatea cu care a abordat conversaţiile etc.

Ca set de reguli de aplicat într-o astfel de situaţie, John ne recomandă:

– să profităm de orice ocazie pentru a ieşi în evidenţă din grup, fără a leza pe altcineva;
– să prezinţi de câte ori ai ocazia, atuurile tale profesionale şi educaţionale;
– să ne păstrăm calmul;
– să răspundem clar şi concis la orice întrebare adresată, dar fără să ne grăbim (a se vedea răspunsul de mai sus);
– să nu încercăm să „creăm“ un personaj eroic din noi, ci să ne prezentăm aşa cum suntem, pentru că recrutorii cu experienţă îşi pot da seama de înşelăciuni şi de falsuri;
– aveţi grijă la interacţiunile cu ceilalţi candidaţi, pentru că şi ele pot fi element de evaluare;
– interviurile în grup pot dura ore întregi; menajaţi-vă forţele, fără însă a vă sustrage de la vreo activitate cerută;
– uneori, interviurile în grup presupun jocuri de rol; prin acestea vi se testează capacitatea de a lucra în echipă şi abilitatea de a de a rezolva probleme; în astfel de situaţii, trebuie să te implici sincer şi să spui ce crezi;
– dacă decizia spre care se îndreaptă grupul nu este cea pe care o consideraţi oportună, nu vă feriţi să vă manifestaţi opoziţia; faceţi însă acest lucru dând argumente şi oferind soluţii, nu doar prezentând obiecţii;
– amintiţi-vă că uneori se testează capacitatea de muncă în echipă; dacă nu vă integraţi în echipa respectivă, e posibil să pierdeţi interviul;
– jocul de rol poate testa şi capacitatea de lucru sub presiune, precum şi anumite abilităţi native (intuiţia, de exemplu); trebuie deci să exersezi înainte cu nişte prieteni, dacă nu ai făcut când erai mic cursuri de actorie.
Aş adăuga aici că nu prea există reţetă pentru succes, în cazul interviului în grup de tipul celui descris mai sus; mai degrabă succesul este dat de capacitatea de a merge pe sârma subţire care leagă individualitatea ta creativă de agresivitatea necesară pentru a deveni vizibil. Este linia călăuzitoare care se trasează între capacitatea de a lucra cu alţii, de a acorda ideile unui grup cu ale tale.

Cel de-al doilea caz de interviu în grup pe care îl prezint este al unui fost student de anul I, absolvent acum de Litere. L-am rugat, cu ceva vreme în urmă, să îmi povestească, pentru o broşură de prezentare a facultăţii, cea mai relevantă experienţă pe care a avut-o în cadrul unui interviu de angajare. Am primit o poveste de câteva pagini, pe care o voi comprima, din motive de spaţiu.

Voi rezuma portretul studentului, la momentul în care se susţinea interviul, precum şi unele dintre trăsăturile relevante pentru persoană şi pentru job: C.M. este student în anul I la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Nu avea experienţă anterioară deosebită şi nici nu se remarcase în vreun domeniu de activitate. Se remarcă totuşi o colaborare lungă cu un radio de provincie, care emitea local în oraşul reşedinţă de judeţ. Cea mai mare realizare fusese un interviu realizat cu solistul unei trupe de muzică foarte renumite din anglia, aflată în turneu în Bucureşti. Are cunoştinţe medii despre muzică şi candidează pentru postul de redactor la un radio bucureştean, care dorea să se relanseze pe piaţă; relansarea fusese anunţată printr-o campanie de publicitate susţinută şi se dorea împrospătarea grilei de programe şi aducerea de voci noi în eter. Şi acum povestea: „Am rătăcit ceva vreme pe lângă statuile de la Universitate. Pe de o parte, pentru că nu ştiam sigur care este intrare şi pe de alta, pentru că mă reţinea ceva să merg să candidez pentru aşa o slujbă. Nu mă simţeam destul de bun ca să fac trecerea la o slujbă adevărată. Mai lucrasem înainte, ştiam ce-s alea butoane, ştiam ce e aia să te apuci să vorbeşti în microfon şi să nu mai apuci să respiri sau, mai rău, să uiţi brusc ce spuneai, să ţi se rupă şirul gândurilor. Acuma, eram chiar nesigur pe mine. Nu mai fusesem la un interviu de felul asta şi aveam nişte emoţii de ziceai că o să fac infarct. Aşteptam, de fapt, să văd pe altcineva care intră şi care apoi iese cu o faţă de învingător; aşteptam confirmarea unuia din exterior care să mă facă să capăt convingerea că e mai bine să plec, pentru că oricum nu am ce căuta acolo. N-am avut noroc. Nu a ieşit nimeni. După vreo oră şi ceva de stat pe trotuar şi învârtit pe loc, cu CV-ul în mână (nu se făcuse depunere prealabilă a CV-ului), identific pe încă unul care arăta cam ca mine: cu părul lung, blugi, cămaşă, bocanci uşori, de vara, la trei kilograme unul şi, mai ales, nişte hârtii cam la fel de bine păstrate ca ale mele. Deci, clar, cineva din concurenţă. Mă apropii şi întreb: «Şi tu, tot la Radio T, pentru interviu?» El, uitându-se ciudat la mine: «Da, tot la Radio T» Şi eu atunci, victorios, pentru că găsisem motivaţie: «Păi să intrăm, atunci.“
Am intrat, am urcat pe nişte scări înguste până undeva în podul clădirii unde erau birourile. Deşi ulterior am mai fost acolo şi totul mi s-a părut normal, atunci mi se părea că e întuneric şi că pică peretele pe mine. A.M. cum am aflat mai târziu că se numea, cântăreţ cu trupă în spate şi ceva mai multă experienţă, mă împingea înainte, deşi nici el nu părea mai breaz decât mine. Am ajun sus, ne-am înscris pe listă, erau deja vreo treizeci, dar deja trecuseră peste vreo douăzeci. Cald, transpirasem rău de tot, deşi acuma cred că din cauza emoţiei. Am aşteptat încă vreo oră şi jumătate până mi-a venit rândul şi de cel puţin zece ori mi-a venit să fug de acolo. Dar, pe de altă parte, îl cunoşteam deja pe A.M. Făcusem front comun şi îi analizam pe cei care ieşeau. Toţi ni se păreau mai buni ca noi, dar nici unul nu avea curajul să zică «Eu plec». Aşa că am rămas. Am intrat primul, într-o cameră de 3×4 metri maxim, în care erau vreo cinci persoane. M.B. despre care ştiam foarte multe, dată fiind notorietatea lui, fiind în acelaşi timp patronul radioului şi şeful redacţiei, N.S. editor şef, precum şi o doamnă, care ştiu că era acolo cu o treabă, dar care nu am aflat ce rol avea. După bună ziua de rigoare, M.B. mi-a strâns mâna şi mi-a zis să iau loc, N.S. mi-a întins mâna şi mi-a zâmbit. Eu, ca un gentleman, m-am dus să dau mâna şi cu doamna, ca să nu rămână ea nesalutată; doamna s-a uitat lung la mine, mi-a strâns mâna şi mi-a zis pe voce scăzută şi uşor complice, deşi era clar că o să audă toată lumea din cameră: «Să ştii că, de fapt, doamnele întind mâna prima dată.“ Mi s-a urcat evident, sângele în obraji, m-am fâstâcit, nu mai ştiam ce să fac, când a intervenit M.B. care a întins mâna după CV şi m-a întrebat cu voce blândă dar evident foarte plictisită: «Şi ia zi, drăguţă, ştii radio?“.
Mi-au pus o grămadă de întrebări pe care nu mi le mai amintesc, în principiu despre cum ajunsesem eu să fac radio acasă, pentru că eram ca hipnotizat. Deşi cei doi vorbeau cu mine şi eu le mai şi răspundeam, nu am reuşit să îmi desprind privirea de la doamna respectivă, care, culmea, nu m-a întrebat nimic. După vreo şapte minute de întrebări, care mie mi s-au părut şapte ore, M.B. m-a expediat uşor:«Du-te şi fă proba de voce, că altfel, văd că gramatică ştii. Dacă Gigi zice că intri, vii de luni la lucru, dacă nu, ne pare rău.» N-am luat proba de voce, n-am ajuns la radio, dar am avut cu ce să compar toate interviurile pe care le-am dat de atunci încoace. Şi nici A.M. n-a luat interviul. Tot pentru că nu avea voce de radio.
Greşeli pe care C.M. n-ar fi trebuit să le facă:
– să meargă la interviu fără să ştie foarte clar care este profilul postului;
– să îşi manifeste nesiguranţa şi starea de stres exacerbată; o variantă ar fi fost să ceară câteva momente de păsuire, până şi-ar fi revenit sau să se concentreze asupra persoanei pe care o consideră cea mai favorabilă, fără a neglija cursul normal al dialogului;
– să se concentreze exclusiv asupra unei persoane; a privi în egală măsură pe toţi cei care sunt la masă, concentrându-se cu preponderenţă spre cel care a pus întrebarea este regulă de bază pentru interviul în grup;
– să îi fie frică şi să intre în sala de interviu dominat de emoţii şi transpirat;
– să se raporteze la un alt candidat; când intri într-un interviu, ceilalţi sunt concurenţii tăi fireşti şi în nici un caz nu vor să îţi devină aliaţi; (diferenţă evidentă faţă de jocul de rol, cu mai mulţi contracandidaţi, unde trebuie să dai totul pentru a ieşi bine echipa, pentru că atunci o să ieşi şi tu bine).
O altă experienţă interesantă e cea care urmează, de asemenea a unui angajat englez: „Ceea ce urmează e mai mult o «experienţă de interviu» decât o analiză a unui interviu; s-a întâmplat acum câţiva ani, când am fost intervievat pentru o poziţie de formator, de către un grup de trei recrutori. Unul dintre intervievatori stătea direct în faţa mea, să zicem la poziţia orei 12.00, un altul la poziţia 9.00, în stânga mea, şi celălalt la dreapta mea, în poziţia orei 15.00 de pe ceas. Eu eram la mijloc, în centrul cadranului ceasului. Toţi membrii comisiei erau la aproximativ patru metri de mine. A fost clar pentru mine că fiecare doi intervievatori, alţii decât cel cu care vorbeam, luau notiţe, observând şi dând calificative, ca să se asigure, fără îndoială, că limbajul trupului nu era în conflict cu răspunsurile mele. Am menţinut tot timpul contactul vizual cu persoana care îmi vorbea. Mi-au adresat întrebări pe rând. Nu puteam să văd persoana de la ora 13.00, când vorbeam cu persoana de la ora 9.00, dar eram atent şi la persoana de la ora 12.00. Când am fost invitat să stau jos, mi-am dat pe loc seama de psihologia din spatele aşezării locului unde trebuia să se ţină interviul şi nu le-am permis să mă domine. Am primit postul şi am trecut acest interviu la categoria «experienţă de viaţă».
E evident că poziţia de formator pentru care candida personajul presupunea o experienţă anterioară fix în genul acesta de evenimente; ca urmare, recrutorii au găsit o modalitate de a-l scoate din tipar, încercând să controleze situaţia şi să păstreze poziţia de avantaj pe care le-o dădea relaţia cu candidatul.

Rezumând, în interviul panel, candidatul este intervievat în faţa unei comisii; acestuia îi sunt adresate mai multe întrebări, din ariile de interes ale fiecăruia; deşi numărul mare de întrebări poate să pară un dezavantaj, în realitate, tipul acesta de interviu poate evidenţia complexitatea necesară pentru ocuparea postului dorit.
Nu se poate vorbi de eficienţă sau ineficienţă a acestui tip de interviu, deşi mulţi, inclusiv eu, cu ceva timp în urmă, îl consideram a nu fi varianta optimă; motivul era legat de posibilitatea apariţiei unor confuzii, de inducerea unei stări de agitaţie şi de nervozitate în rândul candidatului/candidaţilor. De fapt, e vorba de scopul pe care şi l-a propus recrutorul, când alege un tip de interviu panel; dacă recrutorii consideră necesar, fiecare candidat va fi întrebat ordonat de fiecare membru de comisie câte ceva, apoi va fi expediat afară, în aşteptarea unui rezultat. Sau unul dintre membrii comisiei va fi chiar agresiv, ajungând să enerveze orice candidat ar avea în faţă, testând capacitatea de adaptare la situaţie, de exemplu.
Alte două tipuri de interviu sunt ilustrat de povestirea următoare: „La jobul ăsta despre care o să povestesc acum am aplicat fără să îmi acord în sinea mea vreo şansă reală. Primeam oferte de muncă de la câteva site-uri de profil şi le verificam mai mult ca să nu spun că nu o făceam, nu aveam intenţii serioase. Jobul asta mi-a sărit în ochi din cauza numelui companiei, îi cunoşteam foarte bine produsele. Bună motivaţie, nu? Am trimis CV-ul care, între noi fie vorba, nu era foarte atent prelucrat însă era foarte detaliat. După cum am mai zis, nu mă aşteptam la cine ştie ce. În mediul meu era foarte populară concepţia potrivit căreia la companiile mari te angajezi numai daca ai «pile», iar anunţurile sunt postate pentru că aşa cer politicile impuse de afară. Eram deci destul de sigură că postul ăla era deja dat, însă m-au sunat şi m-au programat la interviu.
Îmi aduc aminte şi acum că era după-amiază şi că îmi bătea inima ceva de speriat. Nu mai fusesem la un interviu de multă vreme, nu ştiam la ce să mă aştept, nici măcar nu aveam conturat în minte un plan de discuţii! Am rămas în sinea mea fidelă convingerii «nu ai nici o şansă», aşa că am purces cu emoţii, datorate numelui companiei şi situaţiei în sine. La companie (avea sediul într-o clădire şmecheră de birouri) mă aştepta o fată atât de simpatică şi plăcută ca prezenţă, încât am şi uitat că am venit acolo cerând un job! Mi-a povestit un pic despre companie, despre cerinţele postului, am povestit şi eu ce făceam şi ce nu făceam la firma la care lucram, am întrebat câte ceva în plus despre companie, despre posibilităţile de avansare în organigramă, despre atmosfera de lucru şi m-am trezit stând de vorbă o oră despre te miri ce. Nu am simţit că sunt la interviu, m-am simţit stând la palavre cu o nouă amică.
Nu-mi este foarte clar acum dacă m-a programat atunci pentru următoarea etapă a recrutării, cea a testării cunoştinţelor, sau m-a sunat la scurt timp pentru asta. Ştiu însă că în momentul în care am fost programată pentru pasul doi, am început să cred că aş putea obţine jobul ala.

Etapa cu testarea cunoştinţelor a fost ceva mai formală, dar nu foarte. Am primit o cafea într-una din ceştile din care o beau şi acum şi îmi aduc aminte că i-am zâmbit colegei care mi-a dat cafeaua (care atunci era foarte sobră, na, mă vedea prima data). Am primit foile cu teste de specialitate, un calculator si o urare de succes. Mi s-a pus la dispoziţie o oră în care să mă desfăşor. După asta am aşteptat să văd dacă şi ce se mai întâmplă. Am primit la câteva zile telefonul care mă anunţa că am trecut testul de cunoştinţe şi că sunt invitată la interviul final, cu directorul economic. Inutil să spun că aproape mă vedeam angajată.
Interviul a decurs frumos, fără stres şi apăsare, fără interogatoriu. M-a surprins înfăţişarea directorului economic, o femeie care arăta, în plină vară, departe de imaginea pe care mi-o făcusem despre genul asta de poziţie în ierarhii corporatiste. Avea (are încă) o prezenţă foarte feminină, chiar dacă avea totuşi şi ceva din sobrietatea poziţiei pe care o ocupa. Am avut cu ea o discuţie plăcută în care mi s-a spus ce a fost ok şi ce a fost mai puţin ok la testul meu, mi s-a explicat cum decurg procesele în compania respectivă, am fost întrebată dacă din domeniul meu este ceva ce aş prefera să nu fac. Am insistat un pic pe nişte atribuţii pe care le aveam la firma la care lucram, şi îmi amintesc că am vorbit foarte mult la persoana întâi plural. Privind în urmă acum, sunt destul de sigură că ăsta a fost detaliul care a făcut diferenţa , persoana întâi plural . Nu a fost ceva deliberat, eram cu adevărat implicată sufleteşte şi asta se vedea. Asta mi-a dat «notă de trecere».
Am acceptat postul, pentru că era un uriaş pas înainte pentru mine. De la o afacere mică, de familie, la o multinaţională. Şi, uite, în felul ăsta am devenit corporatistă.“
Este vorba, după cum se vede, de interviul multiplu (interviu în şir); una dintre etape este similar interviului de testare a cunoştinţelor. După cum reiese şi din povestire, tipul acesta de interviu e caracteristic corporaţiilor. Persoanele care participă la interviu, din partea companiei, sunt mai numeroase, reprezentând compartimente diferite (resurse umane, PR, contabilitate, direcţia economică, directorul general etc.). Întâlnirea are loc în aceeaşi zi sau în zile diferite şi fiecare etapă a interviului are loc sub coordonarea unei alte persoane.
Deoarece dezvoltarea resursei umane şi fidelizarea acesteia e o politică a marilor companii, se testează de cele mai multe ori, pe lângă caracteristicile necesare îndeplinirii cerinţelor prevăzute în fişa postului, şi capacitatea de integrare în grup şi abilităţile de comunicare.
Interviurile de testare a cunoştinţelor nu prea pot fi exersate în prealabil. Teste psihologice, teste de abilităţi matematice, teste de limbi străine se pot găsi pe internet, dar nu ştiu cât ar ajuta un candidat. Acele teste nu spun decât ceea ce e adevărat despre tine, care e situaţia ta în momentul testării. Dacă nu ştii engleza sau nu ai noţiuni de contabilitate sau nu ştii să lucrezi pe calculator, nu cred că ajută să exersezi; mai simplu e să înveţi şi apoi să aplici la o astfel de slujbă.

Scris de Marian Craciun,
Partener Extreme Training
www.traininguri.ro

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Michael Armstrong, Human Resources Management Practice, ediţia a VII-a, Kogan Page, UK, 1999;
2. John Bramham, David Cox, Cum să obţii uşor un loc de muncă?, Editura Teora, Bucureşti;
3. Horst H. Siewert, Totul despre interviu în 100 de întrebări şi răspunsuri, Editura Teora, Bucureşti;